În contextul mobilității crescute a forței de muncă, înțelegerea obligațiilor fiscale asociate veniturilor obținute în străinătate devine o necesitate pentru cetățenii români. Principiul fundamental al impozitării stipulează că veniturile sunt supuse taxării în jurisdicția unde au fost obținute.
Cadrul legislativ român impune obligativitatea declarării anumitor categorii de venituri obținute în afara țării. Această obligație constă în depunerea „declarației unice”.
Sfera de aplicabilitate a acesteia se extinde atât asupra persoanelor fizice rezidente române, cât și asupra non-rezidenților care îndeplinesc criteriile de rezidență fiscală stabilite de legislația română.
Așadar, veniturile care cad sub incidența acestei obligații cuprind: venituri din activități independente, drepturi de proprietate intelectuală, cedarea folosinței bunurilor, dividende, dobânzi, premii, jocuri de noroc, și transferuri de titluri de valoare etc.
În ceea ce privește veniturile salariale obținute în state cu care România a încheiat convenții de evitare a dublei impuneri, regimul fiscal aplicabil prezintă particularități.
Contribuabilii care se încadrează în această categorie sunt supuși unor proceduri specifice de raportare și regularizare fiscală, care necesită prezentarea unui set de documente justificative.
Printre acestea, se include certificatul de atestare a impozitului plătit în străinătate și alte înscrisuri doveditoare a plății impozitului ori a obținerii respectivelor venituri, toate acestea trebuind să fie depuse sub forma unor traduceri autorizate în limba română.
Cu toate acestea, Codul fiscal român instituie o excepție de la regula generală a declarării, în ceea ce privește impozitarea veniturilor salariale. Textul legal stipulează că veniturile din activități dependente desfășurate în străinătate și plătite de angajatori nerezidenți sunt scutite de impozitare și declarare în România.
Această prevedere simplifică obligațiile fiscale ale contribuabililor, aliniindu-se la principiile internaționale de evitare a dublei impuneri și de facilitare a mobilității forței de muncă.
Remarcăm, totuși, că reglementările în materie de impozit pe venit nu sunt armonizate la nivelul Uniunii Europene. Acest deziderat al politicii fiscale comunitare crează, astfel, discrepanțe între regimurile fiscale ale statelor membre.
În acest context, conceptul de rezidență fiscală este principalul criteriu în stabilirea statului față de care se naște obligația fiscală, rezidența fiscală fiind, de fapt, „locul unde este desfășurată propriu-zis activitatea economică”.
Actul prin care se atestă rezidența fiscală este certificatul de rezidență fiscală, un document a cărui obținere implică îndeplinirea unor criterii specifice, variabile în funcție de statul emitent. Acest certificat asigură prevenirea dublei impozitări și în facilitează aplicarea tratatelor fiscale internaționale.
Prin urmare, deși regula generală stabilește că veniturile sub formă de salarii obținute în altă țară nu trebuie declarate în România, prin urmare nici nu se vor impozita, se recomandă consultarea convențiilor de dublă impunere încheiate de România cu alte state, pentru a identifica regimul fiscal aplicabil în fiecare caz particular.
Citește mai multe despre Impozit pe venituri din surse neidentificabile persoane fizice 2024.
