Ce înseamnă executare silită?
Executarea silită este procedura prin intermediul căreia se realizează recuperarea forțată (silită) a creanțelor de la debitorii rău platnici. Aceasta reprezintă un mecanism juridic de ultimă instanță pe care îl are creditorul la dispoziție în vederea recuperării creanțelor sale.
Cadrul legal al executării silite este reglementat de dispozițiile Codului de procedură civilă care consacră competența exclusivă a executorului judecătoresc în desfășurarea acestei proceduri. De la această regulă există o singură excepție care se aplică în cazul creanțelor fiscale. Pentru executarea acestora, competența revine organelor fiscale, iar procedura se va desfășura conform reglementărilor din Codul de procedură fiscală.
Declanșarea procedurii de executare silită este condiționată de existența unui titlu executoriu, precum o hotărâre judecătorească definitivă, un contract de ipotecă, un contract de leasing sau o cambie. Creditorul învestit cu un asemenea titlu poate solicita executarea silită prin depunerea unei cereri la executorul judecătoresc competent teritorial în raport cu domiciliul debitorului. Ulterior, executorul judecătoresc va proceda la obținerea încuviințării executării silite de la instanța de executare, va emite somația către debitor și va dispune măsurile de executare corespunzătoare.
Printre măsurile de executare silită prevăzute de lege se numără: instituirea sechestrului și valorificarea bunurilor mobile și imobile ale debitorului, poprirea conturilor bancare, poprirea terților debitori ai debitorului principal și predarea silită a bunurilor. Codul de procedură civilă reglementează în detaliu modalitățile de aplicare a acestor măsuri, precum și drepturile și obligațiile părților implicate în procedură.
Legiuitorul a instituit, de asemenea, o serie de garanții menite să protejeze drepturile debitorului în cursul executării silite. Acestea includ limitarea veniturilor care pot face obiectul popririi, stabilirea unui regim special pentru valorificarea bunurilor imobile și instituirea unor termene de prescripție pentru actele de executare.
Executare silită debitor fără bunuri
Legislația civilă oferă creditorilor diverse mecanisme juridice pentru recuperarea creanțelor chiar în ipoteza în care debitorul nu dispune de bunuri urmăribile. Aceste instrumente sunt concepute pentru a proteja interesele creditorului în fața comportamentului neglijent sau fraudulos al debitorului.
În cazul debitorilor care nu cooperează sau fac declarații false privind patrimoniul lor, legea prevede posibile consecințe penale. Pentru a contracara neglijența debitorului, creditorul poate recurge la acțiunea oblică reglementată de Codul Civil. Aceasta permite creditorului să exercite drepturile patrimoniale ale debitorului, cu excepția celor strict personale, atunci când debitorul omite să le valorifice în detrimentul creditorului.
În situațiile în care debitorul a efectuat acte juridice în detrimentul creditorilor, precum înstrăinări la prețuri derizorii, creditorul poate introduce o acțiune revocatorie. Aceasta permite anularea actelor frauduloase și reintegrarea bunurilor în patrimoniul debitorului.
De asemenea, pe lângă urmărirea și valorificarea bunurilor, legea permite și urmărirea anumitor venituri ale debitorului. Codul de procedură civilă prevede la ar. 729 că „Salariile şi alte venituri periodice, pensiile acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum şi alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia pot fi urmărite:
a) până la jumătate din venitul lunar net, pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii;
b) până la o treime din venitul lunar net, pentru orice alte datorii.”
Totuși, există și excepții, anumite venituri fiind protejate de urmărire:
Conform art. 703 din Codul de procedură civilă „Ajutoarele pentru incapacitate temporară de muncă, compensaţia acordată salariaţilor în caz de desfacere a contractului individual de muncă pe baza oricăror dispoziţii legale, precum şi sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii, nu pot fi urmărite decât pentru sume datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere şi despăgubiri pentru repararea daunelor cauzate prin moarte sau prin vătămări corporale, dacă legea nu dispune altfel.”
De asemena, „Alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii, ajutoarele pentru îngrijirea copilului bolnav, ajutoarele de maternitate, cele acordate în caz de deces, bursele de studii acordate de stat, diurnele, precum şi orice alte asemenea indemnizaţii cu destinaţie specială, stabilite potrivit legii, nu pot fi urmărite pentru niciun fel de datorii.”
În cazurile de imposibilitate reală de plată a datoriilor de către un debitor de bună-credință, executarea silită poate înceta. Codul de procedură civilă prevede că „Executarea silită încetează dacă […] nu mai poate fi efectuată ori continuată din cauza lipsei de bunuri urmăribile sau a imposibilităţii de valorificare a unor astfel de bunuri„.
În cazul în care se dispune încetarea executării silite, aceasta poate fi reluată ulterior atât timp cât este demarată înainte de intervenirea prescripției extinctive. Astfel, deși recuperarea creanței va fi întârziată într-o astfel de situație, creditorul nu își pierde definitiv acest drept, având posibilitatea să reia procedura la un moment ulterior. Conform art. 706 din C. proc. Civ., în cazul creanțelor obișnuite, termenul de prescripție este de 3 ani. În cazul creanțelor privitoare la drepturi reale, dreptul la executarea silită se prescrie în 10 ani. Conform alin. (2) al aceluiași articol de lege, „Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a obţine executarea silită. În cazul hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale, termenul de prescripţie începe să curgă de la data rămânerii lor definitive.”
Citește și după cât timp se prescrie o datorie?