Datoriile sunt obligațiile, de regulă financiare, pe care debitorii le au față de creditorii lor. Creditorii pot recurge la acțiuni în instanță împotriva debitorilor care nu își îndeplinesc obligațiile de plată. În urma pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive în favoarea creditorului, aceasta devine titlu executoriu, permițând inițierea procedurii de executare silită prin intermediul unui executor judecătoresc.
În materia prescripției extinctive, se disting două termene relevante: prescripția dreptului material la acțiune și prescripția dreptului de a cere executarea silită.
Prescripția dreptului material la acțiune
Prescripția dreptului material la acțiune se referă la intervalul în care creditorul poate sesiza instanța pentru valorificarea drepturilor sale. Codul civil definește dreptul la acțiune ca fiind prerogativa de a solicita intervenția autorității judecătorești pentru a impune îndeplinirea unei obligații sau aplicarea unei sancțiuni civile.
Exercitarea dreptului material la acțiune conduce la obținerea titlului executoriu care constată dreptul de creanță, acesta constituind baza pentru demararea executării silite în cazul neexecutării voluntare a obligației.
Termenele de prescripție prevăzute de lege sunt:
- 3 ani – termenul general
- 10 ani – pentru anumite drepturi reale și acțiuni în repararea prejudiciului
- 2 ani – pentru acțiunile derivând din raporturi de asigurare
- 1 an – pentru diverse acțiuni specificate în mod expres de lege
Cursul prescripției poate fi afectat de cauze de suspendare (care opresc temporar curgerea termenului) sau de întrerupere (care anulează prescripția începută anterior). Prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului de către debitor sau prin introducerea unei cereri de chemare în judecată.
Prescripția executării silite
Procedura executării silite este reglementată de Codul de procedură civilă care stabilește cadrul legal pentru recuperarea creanțelor de la debitorii care nu achită la timp datoriile.
Prin executarea silită, debitorul apelează la un executor judecătoresc care, conform legislației în vigoare, este singurul care are această competență. Acesta are la dispoziție mai multe mijloace de executare precum sechestrarea și valorificare bunurilor mobile și imobile ale debitorului, poprirea conturilor și a veniturilor acestuia, precum și poprirea unor terțe persoane care sunt datoare debitorului.
Procedura executării silite poate fi demarată odată ce creditorul obține un titlu executoriu în baza căruia poate introduce cererea de executare silită la un executor judecătoresc care își are sediul în circumscripția Curții de Apel în cărei rază își are domiciliul debitorul. Fiind un drept al creditorului, executarea silită este supusă prescripției extinctive, astfel că anumite datorii se pot prescrie dacă creditorul nu acționează la timp pentru recuperarea datoriilor neplătite.
Termenele de prescripție a executării silite sunt stabilite de C. proc. civ. Principiul general, enunțat în art. 706 alin. (1) din Codul de Procedură Civilă, stabilește că: „Dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripţie este de 10 ani.”
Astfel în cazul creanțelor obișnuite cum sunt cele provenite din contractele de împrumut sau obligația legală de întreținere, termenul de prescripție este de 3 ani. În schimb, pentru creanțele privind drepturi reale (dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale), legea stabilește un termen de prescripție mai lung, de 10 ani.
Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este stabilit de legiuitor la art. 706 alin. (2): „Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a obţine executarea silită.” Cu alte cuvinte, termenul de prescripție curge de la data la care datoria devine scadentă (termenul de plată prevăzut în contract, respectiv, în lege).
În cazul hotărârilor judecătorești și arbitrale, acest moment coincide cu data rămânerii lor definitive, în timp ce pentru titlurile executorii contractuale, termenul debutează la scadența obligației stipulate. Este important de subliniat că prescripția nu operează din oficiu, ci necesită invocarea expresă de către partea interesată. Conform art. 707 alin. (1) Cod de Procedură Civilă, „Prescripţia nu operează de plin drept, ci numai la cererea persoanei interesate.” Consecința juridică a prescripției, stipulată în art. 707 alin. (2) constă în stingerea dreptului de a obține executarea silită și pierderea forței executorii a titlului.
Legislația procesual civilă prevede, de asemenea, mecanisme de suspendare și întrerupere a cursului prescripției. Art. 708 enumeră cazurile de suspendare, inclusiv suspendarea executării dispusă legal sau judiciar, absența bunurilor urmăribile ale debitorului sau sustragerea acestuia de la urmărire.
Întreruperea prescripției, reglementată de art. 709, poate surveni prin acte de executare voluntară, inițierea procedurilor de executare sau intervenția în cadrul urmăririi silite. Distincția fundamentală între suspendare și întrerupere rezidă în efectele pe care acestea le produc. Astfel, suspendarea prelungește termenul inițial, în timp ce întreruperea generează un nou termen de prescripție.
În circumstanțe excepționale, art. 710 prevede posibilitatea repunerii în termenul de prescripție, sub condiția demonstrării de către creditor a unor impedimente justificate și a solicitării în termen de 15 zile de la încetarea acestora. Acest cadru normativ complex vizează echilibrarea intereselor creditorilor cu protecția debitorilor, promovând exercitarea promptă a drepturilor de creanță în contextul securității raporturilor juridice.
Află cum poți obține credit fără verificare în biroul de credit.
